CUI FOLOSESTE MUNCA ZILIERA

Cui folosește munca zilieră?

 

Cristina Raț

 

Legiferarea muncii ziliere (Legea 52/2011) a apărut într-un context politic încărcat de presiunea austerității, în care atenția publică rămânea captivă dereglementărilor din noul cod al muncii (Legea 40/2011), reducerilor salariale din sectorul bugetar și limitării accesului la prestații sociale prin condiționări excesive. Astfel, în timp ce clasa muncitoare relativ consolidată problematiza îngrădirile puterii sindicale, iar clasa de mijloc emergentă începea să realizeze consecințele „flexibilizării” contractelor de muncă și ale perioadelor „de probă”, în curtea din spate a clădirii dialogului tripartit prindea contur o nouă formă legală prin care sistemul public de asigurări sociale putea fi evitat, iar forța de muncă subvenționată de către stat.  

Declarativ, legea caută să aducă lumina disciplinei fiscale în obscuritatea „muncii la negru”, liniștind angajatorul că nu va avea de suportat povara asigurărilor sociale pentru muncitorii care îi produc plusvaloarea, cu condiția să fie și el om de omenie. Adică  să nu lucreze cu minori de 15 ani decât cu acordul părinților, să asigure condițiile de muncă reglementate legal și să vireze pentru stat impozitul de 16% pe venitul plătit zilierilor. Deducerea de bază pe venitul impozabil nu se aplică, deci calculul rămâne elementar și la fel pentru toți, indiferent ce alte venituri au și câți copii cresc acasă. Inspectoratele Teritoriale de Muncă eliberează Registrul Zilierilor, de completat zilnic pe hârtie, iar un simplu acord între părți ține locul contractului de muncă stufos și oricum „de prisos”, ținând cont de câți îl citesc atent. Totuși, o întoarcere prea spectaculoasă în secolul al XIX-lea, în epoca de dinaintea materializării compromisului de clasă prin sistemele de asigurare socială ce au împânzit Europa  (prevederi legate de accidente de muncă, pensii, maternitate, șomaj, sănătate), trebuia evitată, dacă nu din motive principiale, măcar din constrângerea pragmatică a susținerii sistemului public de pensii. Astfel, s-au limitat categoriile de angajatori care pot folosi munca zilieră (mai precis, a fost exclus sectorul public, cu excepția serviciilor de gospodărire comunală), domeniile în care se poate lucra în regim de zilier (agricultură, silvicultură, comerțul produselor agricole brute, colectarea selectivă a deșeurilor, promovarea unor evenimente sau produse, organizarea de conferințe, cercetare în științele sociale și umaniste etc.), a fost impusă plata cel puțin a salariului minim pe oră și contabilizarea a cel puțin opt ore de muncă pe zi, chiar dacă se lucrează mai puțin de atât,  iar numărul zilelor contractate la același angajator a fost plafonat la maxim 90 de zile pe an. În cazul unui accident survenit în timpul exercitării muncii de zilier, angajatorul este obligat să deconteze costurile serviciilor medicale necesare, iar în cazul decesului cheltuielile de înmormântare.

Dar zilierii nu are dreptul la indemnizație pentru concediul medical în urma accidentelor de muncă, iar orfanii lui la pensia de urmaș. Zilierii se pot asigura în sistemele publice de asigurări în mod voluntar și să achite lunar contribuțiile necesare din venitul brut pe care îl realizează. Nu au dreptul la concediu de maternitate plătit.     

Forma de precarizare a muncitorilor pe care o introduce legea zilierului nu este complet nouă în substanța și gravitatea sa, ci prin implicațiile sale, așa cum vom discuta mai jos. Într-adevăr, în România există de mult timp o categorie de „ocupați” (persoane care apar ca fiind ocupate pe piața muncii în statisticile oficiale) care, de fapt, nu realizează venituri proprii, individuale, prin urmare nu plătesc impozite sau contribuții sociale, rămânând astfel în afara sistemelor de asigurări: lucrătorii familiali neremunerați. Ele (în majoritatea cazurilor vorbim de femei din mediul rural) contribuie la o activitate economică înregistrată a familiei, dar nu au statutul de salariat. Aceste persoane pot fi asigurate în sistemul public de sănătate în calitate de soț(ie) a celui/celei care conduce afacerea de familie, dar nu au dreptul la indemnizație de șomaj, concediu plătit de maternitate sau de creștere a copilului mic. Forța lor de muncă este parțial comercializată, parțial necomercializată și întrepătrunsă în relațiile economice și sociale din interiorul familiei, cu propriile sale structuri de putere, exploatare, redistribuție, conflict și cooperare. În 2016, dintre femeile ocupate 14% aveau acest statut (comparativ cu 11.2% lucrătoare pe cont propriu), iar dintre bărbați doar 5% (comparativ cu 22.7% lucrători pe cont propriu). În total, numărul lucrătorilor familiali neremunerați la sfârșitul anului 2016 era de cca 760 de mii de persoane.

În același an 2016, numărul zilierilor raportați de către Inspectoratele Teritoriale de Muncă a ajuns la 775 de mii de persoane[i]. Nu putem însă ști câte dintre aceste persoane sunt șomere (numărul șomerilor înregistrați a fost de 420 de mii de persoane, dintre care 78.5% nu primeau indemnizație[ii]), câte sunt ocupate și câte sunt încă cuprinse într-o formă de școlarizare sau studii terțiare. Nici Institutul Național de Statitică nu folosește categoria de „zilier” în statisticile sale privind ocuparea forței de muncă și șomajul, nici Ministerul Muncii și Justiției Sociale. Birocratic, această categorie este plasată într-un alt registru, mult mai puțin vizibil, chiar și la acest nivel, al datelor statistice agregate.

Spre deosebire de munca neremunerată în familie, munca zilieră presupune comercializarea forței de muncă, uneori în forme de un pragmatism brutal. Probabil că ați fost în sate în care se știe la care pod așteaptă dimineață zilierii să fie selectați pentru munca sezonieră necesară pe moment, v-au explicat patroni locali cum folosesc structura relațiilor de rudenie ca să contracteze ca zilieri oameni care chiar vor face treaba, v-au povestit zilierii din viticultură sau din colectarea selectivă a deșeurilor reciclabile cum sunt plătiți în funcție de norma realizată (kilogramul cules) și nu în funcție de orele de muncă, precum ar cere legea. Cei care ajung să își vândă forța de muncă în aceste condiții provin din categoriile cele mai vulnerabile (nivel de educație scăzut, insecuritate financiară, etnie romă, tineri fără experiență de muncă etc.), puțin probabil să riște puținele surse de venit ce le-au mai rămas prin denunțarea unor forme inechitabile sau chiar abuzive de muncă.

Din 2011 legea a cunoscut câteva amendamente menite să mai imblânzească dereglementarea inițială (de exemplu reglementări în plus privind munca minorilor sau actualizarea formatului registrului zilierilor), dar cea mai importantă modificare a survenit în 2014, în perioada de reașezare a unor drepturi sociale după tăierile din 2010-2011. Legea 18/2014 modifică simultan câteva reguli privind munca zilieră și acordarea ajutorului social în baza legii venitului minim garantat (Legea 416/2001). Venitul obținut prin munca zilieră poate fi în întregime cumulat cu ajutorul social, fără să fie luat în calcul la stabilirea dreptului la prestație și a valorii acesteia. Schimbarea introdusă a fost cât se poate de radicală: anterior, nu doar că veniturile din munca contractuală de zilier erau contabilizate pentru stabilirea dreptului la ajutor social (mai precis, suspendarea acestui drept), dar muncile sezoniere informale erau implicit contabilizate în mod similar, pe baza unor hotărâri ale consiliilor locale care stabileau cam cât se putea obține din munci informale în perioadele tipice acestora. Astfel, în special în mediul rural, se ajungea la o fluctuație sezonieră considerabilă a numărului de ajutoare sociale plătite, pentru că ajutorul era suspendat prin luarea în calcul a unor venituri informale potențiale, a căror existență nu era însă dovedită, cel puțin nu în canoanele birocratice acceptate.

Introducerea principiului cumulării veniturilor din munci de zilier cu ajutorul social, respectiv păstrarea drepturilor conexe stipulate de legea venitului minim garantat, printre care cele mai importante ar fi acordarea ajutorului pentru încălzirea locuinței și asigurarea în sistemul public de sănătate, constituie măsuri clasice de eliminare a „capcanei sărăciei”.  Dacă persoanele și familiile cu venituri scăzute, angajate în munci precare, frecvent în situații de marginalizare socială și locuire inadecvată, periferică, pot să acumuleze un minim de resurse (de capital), dacă nu „pierd” ajutorul social pentru că obțin venituri din munci ocazionale de altfel nesigure și prost plătite, atunci „ieșirea” din sărăcie poate deveni posibilă pe termen lung. Sau cel puțin nu se va reproduce intergenerațional.

Dincolo de această viziune liberală triumfală asupra capacitării unor persoane de a-și croi drumul eliberării din constrângerile violenței structurale care generează și reproduce categoria celor precari, trebuie să recunoaștem că prin această lege statul subvenționează forța de muncă pentru capitalul privat.  Neoliberalizarea statului social s-a concretizat până acum mai ales în schimbarea opticii asupra măsurilor ce vizează șomerii, de la compensarea confruntării cu un risc inerent economiei de piață capitaliste (măsuri “pasive” precum indemnizația lunară sau plățile compensatorii pentru șomaj tehnic) la facilitarea (și constrângerea) revenirii cât mai rapide pe această piață (măsuri “active” precum cursurile de calificare, medierea muncii, subvenționarea locurilor de muncă pentru categoriile cu șanse slabe de angajare, iar mai recent subvenționarea uceniciei tinerilor). Posibilitatea de a cumula ajutorul social cu venituri din munca de zilier, în condițiile în care asigurarea în sistemul public de sănătate se plătește din bugetul de stat, la fel și încălzirea locuinței în perioada iernii, constituie forme clare de subvenționare de către stat a prețului forței de muncă în sectoare intensive în efort, neatractive ca tip de muncă, fără relativa siguranță a unui contract de muncă și a asigurărilor sociale aferente.

Beneficiarii reali ai acestui sistem nu sunt zilierii cuprinși în schema venitului minim garantat, ci angajatorii zilierilor care, în acest mod, au acces la forță de muncă sub prețul pieței, cea ce în mod obișnuit ar include și costul contribuțiilor la sistemele de asigurări datorate de către angajatori și angajați. În mod pervers, legiferarea cumulării veniturilor din munca de zilier cu ajutorul social a permis neindexarea în termeni reali a valorii venitului minim garantat, care a ajuns de la 40% din salariul mimim brut in 2002 la 16% în 2011 și 12% din valoarea acestuia în 2017[iii]. Aceasta este perspectiva zilierilor, fără drept la pensie, după ce vor ajunge prea bătrâni sau prea bolnavi să mai lucreze. Și aceasta este realitatea celor care lucrează orele de muncă comunitară solicitată pentru ajutorul social, dar nu pot lucra simultan și ca zilieri. Evident, soluția nu este limitarea dreptului la ajutor social a zilierilor, o categorie de muncitori compusă din segmentele cele mai precarizate ale populației. Dimpotrivă, extinderea drepturilor lor sociale ca muncitori, prin responsabilizarea angajatorilor pentru forța de muncă pe care o utilizează.

[1] https://www.agerpres.ro/economie/2016/10/06/pislaru-mmfpspv-registrul-zilierilor-este-un-cosmar-sistemul-va-fi-inlocuit-in-trei-luni-cu-unul-electronic-14-22-40 (accesat: 01.05.2017).

[1] Cifrele sunt preluate din baza de date Tempo a Institutului Național de Statistică, www.insse.ro (accesat: 01.05.2017).

[1] În ianuarie 2017, valoarea venitului minim garantat pentru o persoană singură a fost de 141.5 lei pe lună, iar salariul minim brut a fost de 1,250 lei pe lună (mărit apoi la 1,450 lei pe lună).

Articol din numărul 17 din Gazeta de Artă Politică.

Share This Post

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *