MUNCESTI SA TRAIESTI SAU SA SUPRAVIETUIESTI

Muncești să trăiești sau să supraviețuiești?

 

                                                  Christian Binder

 

Un fel de definiție care circulă prin meme-uri pe net descrie sărăcia ca acea situație în care la sfârșitul banilor mai rămâne prea multă lună. O situație în care nu este de loc greu să te regăsești ca persoană aflată în câmpul muncii în România. De asemenea, aprecierea că un venit de 400–500 de euro pe lună ajunge numai pentru un trai la limită, din moment ce deja costurile pentru chirie și întreținere într-un oraș se ridică lejer la 200–300 de euro, este potrivită pentru a descrie sărăcia multor persoane care au deja un loc de muncă în România. Pentru a înțelege mai bine acest fenomen social, poate chiar pentru a întâmpina prejudecăți cum că săracii n-ar vrea să lucreze sau ar fi vinovați pentru situația lor, am să arunc o privire nu numai asupra situației salariaților și asupra raportului lor cu patronii, ci și asupra sărăciei mai generale și a situației de locuire. Am să încep cu niște date despre locuire.

Proprietari cu closet în curte

Datele Institutului european de statistică (Eurostat) indică, la prima vedere, condiții de locuire mai puțin costisitoare decât în percepția comună descrisă mai sus. Cheltuielile pentru locuire suprasolicită – adică depășesc 40% din venitul disponibil –, după cum era de așteptat, aproape jumătate (45%) din chiriași. La nivelul întregii populații, rata acestei supraîncărcări de costuri doar pentru locuință scade de aproape trei ori la „numai” 15,9% din populație („numai” înseamnă totuși a doua cea mai proastă rată la nivelul UE). Explicația principală pentru care nu sunt mult mai mulți afectați puternic de cheltuielile pentru locuință este că peste 90% din populație trăiește în propriile case sau apartamente, fără să aibă grija unui credit imobiliar. Chiriași fiind, conform Eurostat, numai 3,6% din populație [1]. De asemenea, din datele Institutului Național de Statistică (INS) reiese că în medie cheltuielile pentru locuire nu depășesc 20% din veniturile unei persoane sau gospodării [2].

Ce mai aflăm de la Eurostat: jumătate din populație trăiește în locuințe supraaglomerate (peste 60% dintre cei sub pragul riscului de sărăcie), suprafața medie a unei locuințe este de numai 44,6 metri pătrați (mai puțin de jumătate față de media europeană, dar și la distanță considerabilă față de „concurenții tradiționali” printre amărâți, Țările Baltice și Bulgaria) și aproape o treime din populație trăiește fără baie/duș sau WC în casă (două treimi dintre cei sub pragul riscului de sărăcie). Sentimentul că pentru a locui decent trebuie să aloci o parte considerabilă dintr-un salariu mediu rămâne așadar în picioare, altfel suntem proprietari dar rupți în fund.

Însă putem înțelege de ce nu dorm chiar mai mulți oameni sub cerul liber. Și probabil că este un indiciu de ce există atât de puțină înțelegere pentru persoane care, deși au un loc de muncă, nefiind proprietarii unei locuințe măcar modeste, ajung să nu-și poată permite o chirie și rămân fără adăpost. Putem înțelege ceva mai bine din datele acestea de ce printre motivele importante pentru care ajung oameni în strada se numără (ca o cauză declanșatoare) pierderea locuinței – uneori din motive dubioase, dar și, de exemplu, în urma unui divorț. Un sondaj din 2010 al asociației „Samusocial” indica printre altele drept cauze pentru care ajung persoane adulte în stradă „înșelătoriile imobiliare” și „imposibilitatea de plată a întreținerii sau chiriei” chiar înaintea pierderii locului de muncă. Motive similare se remarcă și de exemplu în proiectul documentar „It could be you” al fotografului Laurențiu Garofeanu sau în recent apăruta revista „Strada” a grupului „Dreptul la Oraș” din Tmișoara. [3] Căutarea unei chirii n-ar trebui să fie o aventură cu rezultat incert, nici pentru cei cu un venit mai redus.

Sărăcie absolută și sărăcie relativă

Înainte de a aborda veniturile obținute din muncă, am să menționez că există în mare două concepte diferite referitoare la sărăcie. Odată este vorba de sărăcia absolută (sau extremă), adică de lipsa unor mijloace necesare pentru o subzistență de bază, care probabil că este și interpretarea cea mai comună a sărăciei. Eurostat măsoară rata populației cu lipsuri materiale severe [4], situație în care se află aproape un sfert din populația României. Din statisticile Eurostat, reiese că rata persoanelor afectate de lipsuri materiale severe a scăzut între 2012–2016 de la peste 31% la 23,8% sau de la 6,25 la 4,7 milioane de persoane. În sensul acesta au profitat de creșterea economică și a salariului minim și cei mai săraci. Printre cele mai afectate categorii se situează persoanele care cresc singure copii, 36,6% trăind în sărăcie absolută, și perechile cu trei sau mai mulți copii în grijă (47,3%). Cea mai afectată grupă de vârstă sunt minorii (30,2%). Aviz amatorilor pasionați să găsească vine cât mai personale săracilor.

Sărăcia relativă, după cum zice și termenul, se măsoară raportat la standardele vieții din țara respectivă, este așadar un indicator care ridică problema inegalității. Ca fiind săracă nu mai este considerată numai o persoană care ne aduce aminte de viața din peșteră, ci și o persoană căreia condiția materială nu-i permite să participe la viața socială considerată firească de cei mai mulți. Eurostat stabilește pentru fiecare țară un prag al riscului de sărăcie în funcție de veniturile disponibile ale cetățenilor. Mai concret, se calculează în funcție de venitul median (sau „de mijloc”), adică un nivel al venitului față de care 50% din gospodării/persoane câștigă mai mult și 50% mai puțin. Cine nu atinge 60% din acest venit median este considerat sărac. Pentru România, pragul în anul 2015 pentru o persoană singură era stabilit la un venit de 6172 de lei/an, echivalent a 515 de lei/lună (salariul mediu net fiind în 2015 de 1859 de lei) [5].

Așadar nu este de mirare că observăm o suprapunere puternică între sărăcia absolută și relativă. În anul 2015, se aflau 5,05 milioane de persoane, adică tot un sfert (25,4%) din populație, sub pragul de risc de sărăcie. Situația se arată diferită în țări mai bogate, de exemplu în Germania în 2015 se afla o proporție de 16,7% din populație sub pragul de sărăcie, însă numai 4,4% era afectată de lipsuri materiale severe.

Unul din motivele pentru a considera separat cele două „sărăcii” este că, deși în ultimii ani vedem o scădere a sărăciei absolute, între 2012–2015 rata persoanelor sub pragul de sărăcie a crescut de la 22,9% la 25,4%, însemnând o creștere cu 400.000 de persoane, de la 4,6 milioane de persoane la peste 5 milioane. Am putea spune că, într-o perioadă de creștere economică, scădere a șomajului și creștere treptată a salariului minim, inegalitatea a crescut atât de puternic încât a fost abandonată social o populație care ar putea forma un „oraș” mai mare decât Clujul.

Munca și sărăcia

În mod normal, măcar un loc de muncă ar trebui să ofere o condiție materială care să facă posibilă participarea decentă la viața societății.. Însă rata persoanelor ocupate și totuși sub risc de sărăcie este în continuare una foarte ridicată – 18,8%, o persoană din cinci [6]. Deci și dacă muncești rămâi sărac? Rata atât de ridicată se explică în principal prin faptul că, dintre cele 8,45 milioane de persoane ocupate, aproximativ un sfert – 2,25 de milioane – urmăresc o activitate aducătoare de venit, dar sunt nesalariate. În cea mai mare parte se ocupă de agricultură de subzistență (neangajați mai sunt și patronii sau alți lucrători pe cont propriu – din datele INS reiese că lucrează aproximativ 1,75 de milioane de persoane în agricultură pe cont propriu) [7]. Riscul de sărăcie printre persoanele ocupate dar nesalariate se ridică la aproape 60% [8].

Lucrurile stau ceva mai bine abia printre cei 6,2 milioane de salariați [9], rata riscului de sărăcie atingând în acest caz numai 5,2%. Această rată însă nu înseamnă că majoritatea persoanelor salariate câștigă salariul mediu, ci numai că nu cad sub acel prag al riscului de sărăcie fixat foarte jos. Salariul mediu – 2236 de lei net în februarie 2017 [10] – este depășit numai de 12% (731.000) dintre angajați, 88% (5,4 milioane) fiind plătiți mai prost [11]. Ca termen de comparație, numai în București sunt angajate peste 1,2 milioane de persoane, deși nu este singurul oraș mare în care cu un salariu mediu te descurci mai degrabă la limită.

O mică recapitulare: avem un salariu mediu modest, dar 88% dintre salariați câștigă mai puțin decât modest, iar restul de 12% reprezintă numai cât aproximativ două treimi din numărul de angajați din București. Totuși chiar și cel mai prost plătit salariat nu va avea probleme să găsească pe cineva care o duce și mai greu, deși muncește – pentru că există persoane care muncesc fără să fie salariate, chiar printre persoanele considerate ocupate sau active. Munca neaducătoare de venituri – cum ar fi munca casnică – în statistici practic nu este considerată a fi muncă (nici la calcularea pensiei de altfel). Probabil că așa se explică de ce aproape 70% dintre bărbații între 18–64 de ani sunt considerați activi, dar numai 53% dintre femei.

Există creștere economică, dar putem oare vorbi de dezvoltare dacă numărul de excluși social crește? Măcar mai scapă câțiva de sărăcie lucie, însă este nasol să fii minor și e riscant să ai mai mulți copii. Cine nu deține măcar o locuință modestă în condițiile acestea, ghinion!

Fără îndoială că nu există o singură soluție magică – nici măcar lupta anti-corupție – pentru a ameliora situația descrisă mai sus. Măsuri fiscale pentru reducerea inegalității, investiții publice dedicate celor mai nevoiași și politici de incluziune socială, educație și sănătate ar fi poate numai începutul a ceea ce ar trebui să intre în sarcina statului. Am să dedic ultima parte însă relației între lucrători și antreprenori sau patroni, între muncă și capital. Și cum poate afecta această relație dezvoltarea economică.

Creatori de locuri de muncă

O întrebare retorică formulată des când se pune problema creșterilor salariale, în special a salariului minim, sună cam așa: „Dacă putem crește din pix salariul minim la 1450 de lei, de ce să nu-l ducem direct la 3000 sau 4000 de lei?” Raționamentul din spate fiind că venitul pe care-l poate obține un muncitor pe „piață” este și valoarea pe care o produce, intervenția politică tulburând negocierea firească cu angajatorul, care astfel trebuie să îndure o nedreptate. Însă ce s-ar putea întâmpla dacă ar crește rapid, dar anunțat, salariul minim la 3000 de lei (pentru context: salariul mediu brut în februarie 2017 se situa la 3108 de lei, iar după plata taxelor la 2236 de lei)?

Spre deosebire de impresia pe care ar putea-o crea des întâlnita expresie „compania X sau Y creează sute de locuri de muncă”, putem spune cu destul de mare siguranță că firmele se ocupă de afaceri, nu de caritate; de producerea de profituri, nu de înființarea de posturi. Asta înseamnă că se adaptează condițiilor de concurență de pe piață, reglementărilor (bune sau rele), taxării și nu în ultimul rând capacității angajaților de a negocia salarii mai mici sau mai mari în așa fel încât să obțină un câștig cât mai însemnat. Putem deduce de aici că nici la un salariu minim de 1450 de lei firmele nu angajează oameni de care nu au nevoie, iar prin urmare acești angajați n-ar deveni brusc dispensabili dacă ar crește „peste noapte” salariul minim la o valoare considerabil mai mare. Nu trebuie să ne imaginăm manageri spălând pe jos după program pentru că o femeie de serviciu „nu merită” un contract pe 3000 de lei. Am putea intui că firmele ar crește presiunea pe alți salariați să lucreze mai mult și/sau pe mai puțini bani, însă dacă există în mod real posibilitatea de a constrânge angajații în felul acesta, de ce nu s-ar întâmpla oricum deja la un salariu minim mai redus? La fel și cu angajatorii dispuși să fenteze regulile, de ce n-ar face-o într-o măsură similară înainte de creșterea salarială, șansele să fie prinși fiind cam aceleași?

Efectele importante trebuie căutate în altă parte. S-ar remarca o presiune crescută pe companii să renunțe la profituri în favoarea angajaților. Dacă ne uităm la statistici, ponderea pe care o are remunerația salariaților în PIB-ul României – 33% față de o medie UE de 48% și în scădere față de 39% în anul 2008 – este una redusă. Simplificând, am putea spune că persoanele care muncesc în România obțin numai o treime din ceea ce produc, pe când media Europeană este de aproape jumătate [12]. Spațiu de adaptare există așadar, fără să renunțăm peste noapte la capitalism. Ceea ce face o economie capitalistă dinamică nu este însă capacitatea angajatorilor de a pune un bici mai mare pe angajați. Opțiunea „antreprenorială” ar fi investiția în tehnologie care să facă într-adevăr posibilă producția cu mai puțini angajați, aceștia fiind în urma investițiilor obiectiv mai productivi. Dacă vedem însă și salarii și investiții în creștere, la nivelul întregii economii, rezultatul micului joc de imaginație de mai sus ar fi un scenariu în care mai degrabă vedem producția și veniturile angajaților în creștere, decât menținerea producției și scăderea numărului de angajați. Cu atât mai mult cu cât perspectiva unor salariați, deci și consumatori, mai înstăriți este și un stimulent pentru a investi și face noi angajări pentru creșterea producției.

Așadar trebuie urmărită o creștere nu numai a consumului și a activității economice, dar și a investițiilor și productivității datorită creșterii salariale și nu în pofida acesteia? Nu este aici locul să demonstrez funcționarea „corectă” sau „adevărată” a capitalismului. De exemplu, pentru a extinde investiții și a plăti salarii mai mari în același timp este evident că e nevoie de bani proaspeți. La nivel de economie asta înseamnă creare de bani noi, nu numai creditare din bani economisiți anterior. În ce măsură piața financiară chiar funcționează așa și direcționează creditarea înspre investiții productive este un întreg subiect de discuție. De asemenea o creștere foarte bruscă și neprevăzută a salariului minim ar putea pune atâtea firme în dificultate, încât să ducă la serii de falimente și probleme economice corespunzătoare. În funcție de cum evoluează salariile și productivitatea în raport cu alte țări pot apărea sau nu probleme de competitivitate sau posibila mutare a unor producători (vorbim aici în special de companii care își vând producția pe alte piețe decât țara în care produc și plătesc salarii, nu se pune problema de opoziție între capital local și străin).

Însă nu există vreo lege bătută în cuie în urma căreia creșterea salarială ar pune economia capitalistă pe butuci, ba chiar mai degrabă înghețarea sau scăderea salariilor ar întrerupe niște mecanisme specifice sistemului (ceea ce nu înseamnă nici că această întrerupere ar fi automat în beneficiul muncitorimii). Spre exemplu, studiul „Salariul minim ca instrument de politici publice – pro sau contra?” semnat de Cristian Socol și Marius Marinas [13] observă că în perioada de creștere a salariului minim 2012–2014, chiar sectoare cu o pondere mare a angajaților plătiți cu salariul minim au cunoscut evoluții pozitive ale cifrei de afaceri, numărului de angajați și profitabilității. Creșterea salariului minim nu este așadar o măsură împotriva creșterii sau dezvoltării economice, poate fi însă o măsură insuficientă. Dacă se remarcă sporirea inegalității în pofida creșterii salariului minim, acesta ar trebui completat de o organizare sindicală a angajaților îmbunătățită, chiar în vederea creșterii productivității și a competitivității. Piața muncii nu funcționează ca o piață de legume: spre deosebire de o roșie sau un cartof, un muncitor sau o muncitoare care obține mai mulți bani cumpără la rândul său sau al ei mai multe produse și servicii. Nu că ar fi singurul motiv pentru care nu merită tratați ca niște legume.

[1] Datele Eurostat referitoare la locuințe se găsesc aici: http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/Housing_conditions sau cele ce au în vedere strict proprietatea locuințelor aici: http://appsso.eurostat.ec.europa.eu/nui/show.do?dataset=ilc_lvho02&lang=en. Reiese că în anul 2015 96,4% din populație stătea în apartamente sau case pe care le deținea, iar 95,6% nici nu avea grija creditelor. La 31.12.2015 BNR raporta 474.420 de persoane fizice cu credite garantate cu un imobil, însă numai 174.160 credite strict ipotecare; acest număr reprezintă într-adevăr sub 1% din populație, totuși un semn de întrebare referitor la acel 95,6% rămâne: http://www.bnr.ro/Situa%C8%9Bia-creditelor-cu-garan%C8%9Bie-imobiliara-acordate-persoanelor-fizice-13492.aspx
O parte din datele Eurostat se găsesc prezentate mai accesibil și în acest articol: https://www.profit.ro/povesti-cu-profit/real-estate-constructii/romania-tara-cu-cei-mai-multi-proprietari-de-locuinte-dar-si-cu-cele-mai-aglomerate-gospodarii-din-uniunea-europeana-16877566

[2] http://www.insse.ro/cms/sites/default/files/com_presa/com_pdf/abf_tr4r16.pdf

[3] http://www.samusocial.ro/get.php?id=49 ; despre „It could be you”: http://www.scena9.ro/article/poti-sa-ai-orice-casa-familie-studii-job-si-sa-ajungi-in-strada ; revista strada: http://dreptullaorastimisoara.com/strada.html

[4] http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/Material_deprivation_statistics_-_early_results

[5] Statistici explicate în limba română se găsesc aici: http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/Income_distribution_statistics/ro ; varianta în limba engleză este cu date mai actuale: http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/Income_distribution_statistics ; datele pe ani se găsesc sub linkurile de la figura 1. Salariul mediu pe 2015 se găsește aici:  http://www.insse.ro/cms/sites/default/files/com_presa/com_pdf/cmf15r.pdf

[6] 18,8% față de 22,4% pentru persoane peste 18 ani. Rate atât de apropiate între populația ocupată și populația generală sunt foarte greu de găsit la nivel european. http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/File:At-risk-of-poverty_rate_after_social_transfers_by_most_frequent_activity_status,_2015_(%25)_YB17.png

[7] Date pentru 2016; din totalul de 8,45 milioane persoane active 23,1% sau 1,95 milioane lucrau în sectorul agricol, numai 194.000 erau considerați salariați în agricultură.   http://www.insse.ro/cms/sites/default/files/com_presa/com_pdf/somaj_2016r.pdf 

[8] date ilustrate și de monitor social https://monitorsocial.ro/indicator/categoria-de-ocupatie-preponderent-saraca-2017/ ; http://appsso.eurostat.ec.europa.eu/nui/show.do?dataset=ilc_li04&lang=en

[9] Numărul de 6,2 milioane de salariați include și angajați informali sau la negru și forțe armate. Diferența față de altă statistică INS, circulată des în presă, de aprox. 4,8 milioane de salariați este dată și de faptul că pentru indicatorul din urmă sunt incluse numai unitățile cu 4 salariați și peste.

[10] http://www.insse.ro/cms/sites/default/files/com_presa/com_pdf/cs02r17.pdf

[11] https://monitorsocial.ro/indicator/numarul-contractelor-de-munca-si-salariile-romanilor/

[12] Mai departe 55% merge la angajatori și 12% în taxe pe producție; simplificarea vine și din faptul că mulți oameni lucrează pe cont propriu, deci sunt „angajați” și „patroni” în același timp: https://monitorsocial.ro/data/numarul-de-angajati-creste-dar-ponderea-remuneratiei-salariatilor-scade-2016/ ; http://appsso.eurostat.ec.europa.eu/nui/show.do?dataset=nama_10_gdp&lang=en

[13] http://library.fes.de/pdf-files/bueros/bukarest/13271.pdf

Articol din numărul 17 din Gazeta de Artă Politică.

Share This Post

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *