TIMP PENTRU MAME

TIMP PENTRU MAME

de Vilau Nicoleta

Atrasă de tema propusă și tânjind undeva adânc în sufletul meu, că poate cândva, cineva o va duce mai bine, vin și eu cu exprimarea problemei veșnice: Lipsa timpului. Da, știu, toată lumea suferă de aceasta lipsă, nu doar în domeniul serviciului, corporației…dar când mai ești și soție, mamă, bucătăreasă, menajeră…

Eu, de exemplu, sunt corporatistă de aproape zece ani, în aceeași mare companie multinațională, firește cu capital străin. Avem și sindicat, slavă Domnului, care chiar personal, m-a ajutat într-un moment greu din viața, dar voi reveni la acest aspect.

Atunci când m-am angajat, eram angajatul ideal: tânăr, liber ( a se citi necăsătorit ), fără copii ( ăsta a fost un criteriu la angajare, când chiar am fost întrebatădacă am de gând să fac copii în următorii doi ani… ), fără cățel, purcel… doar cu dorința de afirmare, timp pentru ore suplimentare, curioasă de a descoperi lumea și dornică de a revoluționa compania întreagă. Am depus ceva eforturi pentru afirmare și după nici opt luni de zile, am fost în primii trei angajați propuși pentru un schimb de experiență în firma mamă, dintr-o superbă capitală europeană.

Toate bune și frumoase până m-am întors și m-am măritat. Ce treabă are? Păi are, că e ca și când aș fi divorțat de angajator. Soțul te întreabă pentru ce faci ore suplimentare daca nu ți s-a mărit salariul deloc de când te-ai angajat? ( când și atunci am ‘beneficiat’ de o strategie de angajare și m-am trezit că am negociat clase și nu bani, adică salariul în cifre era cel negociat, dar menționaseră că este corespunzător unei clase de salarizare mult mai mici și așa m-am trezit că am semnat un contract de muncă pe un salariu mult mai mic…că deee eu la piață întreb’cu câte clase dați morcovul?’ ). Pentru ce ești mereu disponibilă, mai lucrezi și de acasă? Unde e promovarea?…. aaaa, esti văzută bine… dar postul s-a ocupat de fiul/nepotul/vărul lui X, Y sau Z ( că nepotismul este unul dintre principalele criterii de avansare ale multinaționalelor, pe al doilea criteriu nu îl pot comenta, că fiind femeie, poate ziceți că sunt doar invidioasă sau urâtă ).

După care am rămas gravidă. Game over. M-au șters de pe listele de avansare/promovare/bonusare din următorii ani. Plus că, după treizeci de ani ești total neinteresantă, măritată și cu un copil, care se îmbonlăvește și nu ai cu cine îl lăsa, medicalul e ca și când le întorci spatele și îi abandonezi în drum…

Am stat doar un an acasă… că așa am prins o lege, care se modifică an de an ( cu 75% și la doi ani era ofertă la 1200 lei). Cine poate trăi în București cu copil, rată, etc cu 1200 lei? Hmmm…plus că nu am vrut sa fiu dată uitării, timpul trece…

Noroc cu stilul meu de a-mi da sufletul în tot ceea ce fac, mi-am recucerit rapid o poziție frumușică, recunoscută fiind pentru competențe, dar numai teoretic, că bani nu-s, că se pierd pe drum printre atâtea nepotisme.

Volumul de muncă este fabulos, niciodată nu se termină. Există deadline-uri. Dacă ești prea bun, ești și încărcat pe măsură, pe principiul că poți duce și faci și mai repede decât unul slab pregătit, care e lasat în ritmul lui.

Și așa am ajuns din tânăra corporatista liberă, să fiu o soție veșnic obosită, o mamă disperată, care nu știe dacă a stat sau nu la semafor să ajungă iar ultima să își ia copilul de la grădiniță (ce credeți, tot opt ore au și la grădiniță programul, dar eu mai fac o oră-două pe drum, că traficul din București îți pune la încercare limitele psihice),  o mamă veșnic pe grabă, isterică, care a uitat că copilul are nevoie de ea, de joacă, de iubire…, iar în cele din urmă ajunsesem o corporatistă-robot, nu mai mâncam, nici la wc nu mai mergeam decât când chiar nu mai rezistam, nu mai știam ce fac, dacă am trimis sau nu e-mailul, dacă încurcam lucrările tot dând dintr-una în alta, dacă mi-a scăpat ceva sau nu… nu mai dormeam nopțile de stress și panică că poate am ratat ceva…

Ce să faci în opt ore mai repede? La cât să trezești copilul dimineața, când tu locuiești în sudul capitalei și jobul e fix în nord? ( eu nu am mai avut șansa să îmi aloce nea Nicu o căsuță lângă job sau invers…și nici părinți cu bani să îmi ia un apartament în nordul capitalei…). Dacă stai doua ore pe drum, cât să stai la serviciu să nu iți mai reproșeze educatoarea că copilul tău își va aminti că rămânea mereu ultima? Asta chiar m-a durut… .  Seara ar fi vrut și copilul în parc, dar tu nu ai mâncare, haine spălate, călcate, ești ruptă de somn și aaaa… parcă aveam și un soț! Dar cum și el este în veșnica goana după bani, nu ne-am mai întâlnit de mult… suntem doar colegi de camere…

Timpul ne omoară, stressul… munca nu se termină niciodată, tragem ca boii în jug, dar uităm să trăim, tragem doar pentru a trăi de azi pe mâine, nimic pretențios… pentru un statut… sunt o doamnă, la birou… ( aici urma o prostie, dar mă abțin ).

Și toate până într-o zi, banală, când primești rezultatul unui rmn al soțului, în care scrie mai voalat ‘nefrocarcinom’. La o simplă căutare pe google = tumoră malignă la rinichi. Noroc că avem câte doi d-ăștia… a renunțat la unul… ce să facă, nu existau alte opțiuni, tumora avea șapte centimetri.

Și atunci timpul meu a stat în loc. Jur.

Pentru ce am uitat că am ales să îmi împart viața cu omul ăsta? Pentru ce am uitat să ne bucurăm de existența oamenilor din viața noastră? Ce contează de fapt în viață? Câte ore am stat la serviciu? Aprecierea unor străini care durează fix atât cât ești disponibil pentru ei? Nu mai continui pentru a nu mă abate și mai mult de la subiect și să cad in dramaturgie.

Surprinzător pentru mine, știți cine mi-a fost în acele momente alături? Pentru că, lăsând partea spirituală deoparte, totul se cuantifică în bani. Sindicatul liber, independent al angajaților din companie. Fără nicio speranță, împinsă de o colegă și de nevoi, am apelat la un sprijin financiar. L-am primit, desigur nerambursabil. Mult, puțin, a fost fix ce aveam nevoie atunci. Am simțit pentru prima dată că nu achit degeaba acei 1%. Deși mai primeam o prima de Paște, de Crăciun, de un concediu, 8 Martie… mi se păreau din partea casei acelea, acum chiar am simțit că contez pentru ei, că individual vorbind, au fost atenți la nevoia mea…Măcar la greu ne mai amintim să fim oameni…din păcate doar boala, moartea ne mai amintește…

Ajungeam la zece și plecam la patru la servicu să ajung și la copil. Știu, nu era corect poate față de ceilalți colegi, tocmai de aceea mi-am cerut transferul într-un departament puțin mai relaxat. Asta era în august.

Șefii mei au fost de acord să vin și să plec când pot, dar să nu mă transfer, pentru valoarea adusă orei și nu numărul de ore efectiv lucrate.

Am omis cumva să transmit un e-mail important, care se traduce în amenzi, bani și atunci am vrut sa renunț de tot. Mi-au semnat transferul, doar că nu se concretiza…

Și uite așa am ajuns în decembrie și transferul nu s-a mai concretizat.

Am rămas din nou însărcinatăși asta a fost salvarea mea pentru a nu ceda psihic din cauza oboselii, a drumului lung și a timpului insuficient.

Firește că transferurul s-a anulat. Eu oricum nu am primit acea cerere semnată…Nimeni nu dorește o gravidă, să mai stea și acasă un an, doi…

Eu acum sunt acasă, mă bucur de familia mea, trăiesc, îmi traiesc viața (voi o faceți?), dar va trebui să revin în câmpul muncii și de data asta cu doi copii de gât și fără niciun ajutor.

De ce programul trebuie să fie de opt ore? Cine a stabilit asta nu are soție, copii? Sau câștigă cât să le vânda copilaria unor bone, after schooluri, etc ? Salariile și așa sunt insuficiente pentru a trăi, deci part-time-ul și daca s-ar accepta în companie, m-ar costa mai mult drumul, ținutele și altele decât aș câștiga.

De ce nu se dă o lege pentru femei, pentru mame, cu păstrarea acelorași drepturi salariale, dar program de șase ore, că mai au câteva joburi extra: mame, menajere, bucătărese, soții, etc? Aș sta acasă să mă bucur de oamenii din jurul meu, de familie atâta timp cât ne e dat pe lume, dar din păcate facturile nu se plătesc cu vorbe, statutul este important și pentru viitorul copiilor, dar și pentru mine ca om, copiii vor crește… dar timpul, nenorocitul ăsta de timp, nu îl pot da înapoi. De ce ei își schimbă legile mereu în favoarea lor, dar pentru familie, care cică e ocrotită prin lege, pentru copii, pentru mame, fără de care nu am fi pe lume, de ce pentru ei nu se poate schimba legea, să ofere vieții două ore în plus?

Eu aș cere sindicatelor să se unească în sprijinul mamelor, a familiilor, pentru aceste două ore în plus, dar și pentru găsirea unor soluții pentru perioada vacanțelor. Noi avem undeva peste 21-23 de zile de concediu de odihnă anual,pe când grădinițele, școlile de stat au numai vara trei luni vacanță, nu mai zic câte vacanțe au în cursul anului și dacă nu ai cu cine lăsa copiii ce faci? Totul e foarte scump în privat, nu avem toți bunicii disponibili sau alte rude… o școală de vară cerută Ministerului Muncii sau al Învățământului, nu știu….Scurtarea programului și faptul că ai avea unde lăsa copiii liniștit, eu cred că ar duce la productivitatea muncii. Toată lumea ar fi mai fericită, liniștită, concentrată, odihnită….copiii până la 10-11 ani, nu știu, nu pot fi lăsați singuri ca pe vremea noastră, cu cheia de gât, nu mai trăim aceleași vremuri.

Așa că hai cu sindicalizarea! Unde-s mulți puterea crește!

Share This Post

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *