SOMN USOR, MAMI!

„Somn ușor, mami!”

de Guraliuc Cristina

Povestea femeilor care lucrează nonstop.

Tot mai multe femei aleg antreprenoriatul. Până la 31 martie anul acesta, mai bine de 160.000 de femei din România figurau ca titulari sau membri de afaceri personale, potrivit Oficiului Național al Registrului Comerțului. Multe dintre ele sunt mame. Multe dintre ele au ales să se împiedice de jucării lego, în loc să își țină echilibrul pe tocuri în drum spre birou și mirosul de budincă de vanilie în haine în loc de parfum. Au ales să îmbrace un picioruș gras cu o mână, și cu cealaltă să dea cu aspiratorul, în timp ce scriu, croșetează, trimit colete, dau telefoane. Maternitatea le ajută să se reinventeze, „e un moment de răscruce și o cale de a ne redescoperi fantastică. Avem acces la un potențial creativ nebănuit, poate, înainte de naștere.Ne motivează și dorința acută de implica și a petrece timp alături de familii, crescând împreună cu soți, copii, frați, părinți, proiecte curajoase”, crede Elena Gorun, președinta ONG-ului Work at Home Moms Romania. Ce fac ele, cum își împart viața între joburi, cum reușesc să fie mame și șefe, să aline dureri și să fie independente financiar? Pe scurt, lucrând non stop.

Trei femei

Pe un birou, câteva cărți în engleză împrăștiate, cu paragrafe subliniate cu marker verde, o ceașcă de cafea veșnic plină și două mâini tastând frenetic. Gabriela lucrează, are spor. E blonduță, cu părul ciufulit adunat într-un coc, subțire la trup și poartă ochelari moderni de vedere. Din când în când își aranjează colecția de brățări colorate. Încheietura ei subțire arată ca gâtul unei tribale înfășurat în mărgele. „Încă puțin și termin de tradus scriptul ăsta”, își spune, mulțumită de sine. Deadline-ul e aproape, clientul e unul important. Șefa e foarte exigentă. Dar Gabi face asta de câțiva ani, e obișnuită. În spatele ei, pe un covor colorat, alte cărți în engleză așteaptă adormite, deschise alandala. Sunt cărți pentru copii. Lângă ele, un morman de jucării împrăștiate și o șosetă rătăcită. Din altă cameră se aude mașina de spălat vase și un radio unde se anunță vremea. E ora 18:08, copiii intră buluc pe ușă, abia se descalță, și sar la gâtul Gabrielei, înroșindu-i obrajii cu pupături.

Mamiiii, ce dor mi-a fost de tine, spune Radu.

Și mie, mami! Ai terminat de lucru? Ieșim în parc? Întreabă Isabela, cea mică.

Gabriela pune punct propoziției, închide laptopul, își plimbă copiii în avioane imaginare, pe rând, apoi fuge printre jucării, la dulap, și dezbracă hainele de birou. Le îmbracă din nou pe cele de mamă.Blugi și un tricou simplu, ca de obicei; oricum ar da oricând tocurile pe o pereche de teniși.Gabriela e propria ei șefă; mai exigentă decât au fost vreodată șefii dinainte. Un om împărțit în două, un job fără sfârșit, o mamă care lucrează de acasă. Una dintre sutele care fac asta în România; care decid să își mute biroul acasă, printre jucării și cărți de bucate.

Castele de nisip

Gabriela Rusu vorbește engleza la fel de bine ca româna. A învățat pe brânci din clasa a treia, au văzut părinții o strălucire în accentul ei de copil, și au crezut în ea. Așa că traseul ei în carieră a fost unul așezat, de la sine înțeles, ca și cum toate astrele s-au vorbit între ele și i-au prezis destinul. A devenit translator autorizat, și s-a apucat de treabă. Gabriela a tradus texte pentru Ministerul de Justiție și Ministerul Culturii și la scurt timp după ce a venit primul copil, Răducu, a venit și Isabela. Ca un făcut, „atunci când fiica mea avea trei luni, am fost sunată de la birou să mă întorc la serviciu. Cum am refuzat, deoarece pentru mine copiii și familia sunt pe primul loc, am fost informată că mi se va desființa postul, așadar nu mai aveam unde să mă întorc, firma fiind în insolvență. Acesta a fost momentul în care am decis împreună cu soțul meu că vom lua în calcul varianta de a lucra de acasă, pentru a putea fi disponibilă pentru copiii mei”, povestește Gabriela. Zis și făcut. Cam pe atunci le-a cumpărat celor mici și primele cărți de la o editură din Anglia, și de mai bine de doi ani a pus pe picioare și o mică librărie cu cărți în limba engleză. Când nu butonează la o traducere sau nu e la vreun cerc de lectură, mama săltăreață își ia copiii de mână, și colindă parcurile din București petricicleta ei neagră cu mâzgâlituri roz bonbon.

Gabriela recunoaște că nu ar mai schimba biroul din mijlocul jucăriilor de pluș, și în niciun univers paralel nu s-ar întoarce la programul 9-17. E propria ei șefă acum și singurul incovenient de care se lovește constant e dezordinea. „Nu de puține ori casa arată ca explodată, mă trezesc că nici proiectele nu se apropie de finalizare, copiii vor să picteze tocmai acum, și tot asa. Însă am noroc că sunt o fire ușor adaptabilă, și am început să împachetez haine când vorbesc la telefon”, admite râzând încetișor.

Biroul Gabrielei miroase a mare trei luni pe an. Vede valurile cum se sparg când ridică privirea de pe ecranul laptopului și face castele de nisip sau merge la cules de scoici cu cei mici în pauze. În mai, iunie și septembrie sunt toți patru la malul mării, și acestea sunt momentele în care Gabi își dă lesne seama că a ales bine. Niciun alt șef n-ar fi trimis-o în concediu 120 de zile. Și să o și o plătească. N-are nevoie decât de laptop și o conexiune la Internet ca să lucreze. Îi place prea tare când aude dimineața „vreau unt cu miere, mami”, și seara împart cu toții o poveste de somn ușor.

-Te-ai întoarce la “birou”?

– Un mare „nu”. Nu m-aș putea adapta prea ușor la un program fix, la un șef cu care poate că nu rezonez. Îmi place mult prea mult libertarea de mișcare pe care mi-o oferă lucrul de acasă, care mă face și mai responsabilă, și mai dedicată. 

Șosete colorate

Nicoleta Lupșa are 36 de ani și o căsuță cu cinci pitici, cum îi place să spună. Nu e haină pe care să nu știe să o croșeteze, și copiii ei au fost îmbrăcați din cap până în picioare de mâinile ei. Cu 7 ani în urmă, cel de-al doilea soț a luat-o de mână și i-a făcut o cafea tare, fără zahăr. I-a spus că vrea să divorțeze. Pe atunci Nicoleta era însărcinată cu al cincilea copil, Nikolas. Vestea a aruncat-o într-o prăpastie fără fund. Părea că trăiește unul dintre visele alea în care cazi și tot cazi, doar că ea nu se mai trezea. “Am căzut în depresie. Singură cu 4 copii, însărcinată în luna a doua cu cel mai mic dintre pitici… Pentru că mă relaxa și mă simțeam mai bine, am început să lucrez un pulovăraș pentru bebelușul care urma să vină pe lume. Apoi am făcut căciulițe pentru ceilalți copii. Am încercat tehnici noi, am învățat să croșetez. Am devenit work at home mom pentru a fi mereu lângă copii. Au rămas fără un părinte, nu puteam să îi las singuri. Am vrut să profit de fiecare clipă pe care o putem petrece împreună, să fiu lângă ei oricând au nevoie de un sfat, de ajutor, de o îmbrățișare”, povestește Nicoleta, răscolind printre amintiri. De atunci e non stop cu ei. Rar, când vine Petrică din Germania, îi lasă să își vadă tatăl, și are și ea răgaz câteva zile să își încarce bateriile.

Nicoleta a fost nevoită să renunțe la serviciu. Era controlor de calitate la o multinațională când s-a trezit singură. Pentru ea nu a fost altă variantă. Dar ghemul și-a întins firele și a smuls-o din hăul în care se afla, croșetatul a fost pentru mama de cinci copii mai mult decât un hobby. A fost salvarea. Croșeta dimineața, la cafea, amiază, când cei mici erau la grădiniță, și seara, după ce îi adormea. Nicoleta zâmbește pe sub mustățile de cafea neagră pe care le șterge repede. Totul pare un vis atât de îndepărtat. Se împleticește printre hainele care dorm pe podea, încalță la repezeală o șosetă cu dungi și una gri, “nu pot să înțeleg unde dispar șosetele și de ce am un sac plin de șosete desperecheate”, râde ea.Cum unii copii visează să fie astronauți, Nicoleta și-a dorit să învețe o meserie pentru care nu există școală. Și-a dorit să fie mamă. Își amintește cum, pe la 6 ani, găsise un ghem într-o grămadă de mărunțișuri. Și-a făcut singură o bentiță tricotată din bețișoarele cu care învăța să numere. Ce lucru frumos i s-a părut atunci. Acum, la 30 de ani distanță, Nicoletei i se pare că undeva, cineva, i-a scris povestea, și știa ce avea să se întâmple. Știa că avea să ajungă aici, stăpână pe destinul ei, pe propria afacere, haină zdravănă de care să se agațe cinci copii. Toți ai ei.

În camera piticilor, cu paturi supraetajate, plutește un aer de joacă. O umbră sare șotronul pe covor, hainele colorate îmbracă marginile scaunelor, caiete, cărți, pixuri, căni de ceai și lapte cu cacao, pahare pentru apă, papuci și șosete. Multe șosete.

Acum că lucrează de acasă, e propria șefă. Nikolas stă în poalele ei când croșetează câte o rochiță, și dacă se oprește, îi mișcă el mâna cu mâna lui cât un măr de livadă. „Mami, hai că te ajut eu dacă obosești”, așa îi zice.

Înainte, când mergea la serviciu, în fiecare 15 venea salariul. Financiar era bine, dar odată cu banii, intra în cont și stresul. Ea nu vedea soarele pe geamul din sufrageria casei decât la sfârșit de săptămână. Înainte de răsărit își făcea cafeaua neagră ca o piesă de șah, fără zahăr, și pleca la serviciu. Nu intra înapoi pe ușă până nu se vedea la orizont linia amurgului. „Duminica eram prea obosită să mai ies din casă. Acum suntem fericiți. Ies cu copiii când dorim, fără să avem restricții. Doar temele copiilor ne țin în casă uneori”, se amuză Nicoleta. În grădina ei din Avrig, acuș-acuș vor răsări căpșuni mici din care va face dulceață.

Furtună de flori

Într-un salon de spital, linia dreaptă de pe un monitor și piuitul asurzitor o fac pe Lavinia să încremenească. Se lipește de perete și inima ei se oprește odată cu cea a pacientului.

Privirea îi sare de la una la alta ca o minge de ping-pong. E primul om pe care îl vede murind, primul din atâția pe care are să îi vadă la un hospice pentru bolnavi de cancer, lucrând ca asistentă medicală. Fata de atunci se obișnuise să prindă drag de fiecare om care se agăța cu disperare de viață. Le spunea tuturor că va fi bine, că se vor întoarce acasă, că Dumnezeu există și minuni se întâmplă. Și se întorceau acasă, așa e. Dar fără suflare. Era ceva ce o dărâma zilnic.

Femeia de acum trăiește altă viață. Lucrează în tihnă de acasă, dintr-un mic atelier care miroase a flori, a lipici și a bumbac. Mâinile cu care mânuia înainte acul de seringă, îmblânzesc acum acul de cusut.

Lavinia coboară ușor ochii micuți, de migdală, înspre cafeaua care scoate aburi ca o fabrică de nori. Amestecă încetișor zahărul imaginar și scoate un flacon cu pastile albe din geantă. Ea a fost dintotdeauna un elev model. Până aproape de sfârșitul liceului, era sigură că va fi jurnalistă. Își și imagina cum avea să scoată carnețelul să ia notițe, să investigheze, să urmărească, să scrie. Așa că s-a făcut asistentă medicală, haha! Nimeni nu se aștepta la asta. „Uneori simțeam că o să cad pe picioare”, povestește vorbind rar, ardelenește. „Și mă tot întreb de ce oare mi-oi fi dorit să devin adult. La hospice pe lângă că era mult de lucru, bolnavii erau majoritatea cu cancer în faza terminală. Ciudat, dar chiar mă obișnuisem cu timpul să moară oameni în jurul meu, să mă atașez de ei, săptămâni de zile, și apoi sa plece…”. După ce s-a căsătorit, s-a mutat la Sebeș, și aici a lucrat la oftalmologie chirurgicală. În prima lunăumbla ca o nălucă noapte de noapte să vădă dacă mai respiră pacienții. Oamenii plecau pe picioarele lor înapoi acasă. Șiabandonau bastoanele sau lentilele în saloane, de bucurie că vedeau pe unde merg.

Toate astea sunt însă amintiri pe care le deapănădin când în când cu Maia, fetița ei. Lavinia și-a deschis atelier handmade imediat ce fata s-a făcut suficient de mare. Nu a fost nimic plănuit, dar după operația la coloană, a început să o doară fiecare mișcare. Ține flaconul cu calmante mereu aproape. Nu uită să le ia, așa cum nu uită să respire.

Ai impresia că o furtună de flori s-a abătut asupra micului atelier al Laviniei Jinar, și a lăsat petale curcubeu pe draperii, scaune, canapea, printre rafturi, în tablouri, pe măsuța de cafea. Aremai bine de 365 de zile de când și-a mutat întreaga muncă aici. „Acasă era foarte greu, aspiram de câteva ori pe zi, încercam să fiu mămica perfectă, să am și curat în casă, și mâncare gătită, și fetița curată, și sănătoasă, și să pot și lucra handmade. Eram agitată, nervoasă, și de cele mai multe ori uitam să mă bucur de ceea ce pot face. Eram mereu obosită, și durerile erau foarte mari”. Faptul că zilnic iese din casă și merge liniștitspre atelierul ei, o face pe Lavinia să retrăiască bucurii uitate. Uneori îi lipsește spitalul, îi lipsește mulțumirea pe care doar vindecarea ți-o aduce. Când vedea pacienții privindu-se în oglindă după mulți ani, cu privirea plină, când venea miercurea și era zi de îndepărtat bandaje, și se auzeau ropote de aplauze din saloane, unul câte unul, ca și cum s-ar fi deschis sticle de șampanie de Anul Nou. Însă nu ar îmbrăca hainele albe din nou. Decât dacă ar fi pijamale, se înțelege.

-Ca work at home mom e îndr-adevăr stres, mult din ceea ce lucrez se duce pe medicamente, chiria la atelier, marfă. Însă e o liniște pe care banii nu o aduc.

Mandala

În sprijinul mamelor precum Gabriela, Nicoleta sau Lavinia, a fost înființată Asociația Work at Home Moms Romania (WAHM), condusă de Elena Gorun, și ea mamă cu normă întreagă. De patru ani, ONG-ul Elenei ajută femeile care vor să depășească titulatura de „casnică”, titulatură care își cască gura tot mai des să înghită minți inovatoare și roditoare.

WAHM s-a născut odată cu băiețelul ei, pe care nu l-a scăpat din ochi o clipă. Elena poate spune că a crescut doi copii. „Mi-am dorit enorm să pot lucra alături de copilul meu. Am început să caut locuri de muncă de acasă, m-a impulsionat cât de pestriță și volatilă era piața joburilor home based acum patru ani. Și am decis: noi vom crea joburile și le vom adapta real nevoilor unei familii”, povestește ea. Tot mai multe idei strălucite s-au transformat în pui de afaceri cu ajutorul ONG-ului condus de Elena. Noile „mame” – specia aceasta hibrid de doamne directoare îmbrăcate în haine de mame, se întâlnesc în mod constant, organizează webinarii, cresc în fiecare zi idei de succes, fac târguri, ateliere pentru copii. E o lume întreagă care freamătă în spatele unui concept care schimbă vieți, care pune preț pe puterea mamelor aparent vulnerabile. „Lasă, bă, că merge și așa”, o idee preconcepută pe care WAHM vrea să o schimbe. O sintagmă care a pus la zid femeile ce nu mai îndrăzneau să viseze că într-o zi ar fi putut conduce afaceri profitabile din sufrageria lor. Fraza asta de pe prima pagină a site-ului wahm spune tot: Nu, nu merge și așa, niciodată nu a mers, dar ne-am complăcut în soluțiile aflate prea la îndemână: creșe și bone, program de 10 ore, 6 zile pe săptămână, de educație se ocupă profesorii că d-aia primesc salariu, eu plec în Spania să am grijă de copiii mei îngrijindu-i de fapt pe ai altora. Nu mai merge așa, trebuie ca soții să vadă asta în ochii soțiilor, iar soțiile – în sine.

Aceste femei care se conectează la o nouă ființă, trec prin schimbări greu de controlat, greu de acceptat, mai ales de societate, este de părere psihologul Irina Stoica. Noua imagine, noul „contract” pe care au fost nevoite să îl semneze – toate acestea pun presiune pe femeia-om. Așa că nu e de mirare că schimbările acestea dramatice își lasă amprenta așa puternic. Așa cum un tren redimensionează o monedă rătăcită sau pusă dinadins pe calea ferată. Irina Stoica explică:

Din conectarea la o nouă ființă nu are de câștigat doar nou-născutul. Viața mamei e umplută acum de noi semnificații profunde și simțăminte pe care le trăiește cu deosebită plăcere. Această îmbogățire poate aduce modificări de substanță în creierul și psihicul unei ființe, și pentru unele dintre mame, ea conduce către o noua ordine, o regândire a priorităților. Mai mult, schimbarea fiind de profunzime, acum unele dintre femei își descoperă și laturi pe care nu le-au explorat anterior și aceste laturi vin cu o bogăție de resurse creatoare. Aceste resurse pot fi utilizate în activitățile cu copiii, asigurându-le dezvoltarea, dar pot da și startul unor activități lucrative. Mai mult, un copil responsabilizează și devine un factor motivant pentru un adult care acum trebuie să poarte de grijă întru totul unei alte ființe. Iată deci legătura dintre nașterea unui copil și decizia de a lucra cât mai aproape de el: modificarea perspectivei și priorităților, nevoia mamei de a rămâne conectată la copilul său, descoperirea unor resurse noi și a motivației, ce pot conduce mai lesne către autonomizare”. Prea pompos? Deloc. Așa se explică puterea Nicoletei de a depăși depresia, capacitatea Laviniei de a o lua de la capăt, într-un domeniu cu totul nou, și flerul Gabrielei de a renunța la un job care îi era croit pe alocuri strâmb. Așa se explică de ce tot mai multe mame decid să lucreze de acasă, să fie propriul șef, să profite de „sindromul mommy brain”, pe care l-au născocit tot americanii, în loc să se lase înghițite de el cu totul. Așa se nasc tot felul de mini afaceri, de la dulciuri făcute în casă la servicii de contabilitate, tot felul de activități handmade, unele mame sunt freelanceri, altele își deschid librării sau ateliere de croitorie ori de mobilier.Așa se explică de ce sunt mereu în alertă, precum soldații în război.

Sigur că devenind din angajat, șef, înseamnă că trebuie să te ocupi nu numai de realizarea cât mai performantă a unui serviciu sau produs, ci și de promovarea lui, de conectarea la pulsul pieții și adaptarea produselor sau serviciilor în acord cu aceasta și la dezvoltarea unor relații și strategii. Toate acestea înseamnă timp, instruire, efort și investiție. În unele zile poate fi o povară să fii șef – totul depinde de tine, ceea ce înseamnă că exista foarte puțin loc de eroare. Totuși, cu cât mai mare efortul, cu atât mai mare și satisfacția obținută”, spune Irina Stoica. Din cabinetul ei călduros, într-o garsonieră din Dristor, Irina consiliază, ascultă, sfătuiește, și crește doi copii. Și Irina s-a reinventat, și ea și-a descoperit super puterile, și ea este, la rândul ei, una dintre mamele care lucrează fără pauze. Pe un perete din cabinet are o Mandala pictată de o altă mamă creatoare. Un cerc viu colorat, care o conectează la sine atunci când pierde legătura. Atunci când stinge lumina cabinetului, Irina se întoarce la copiii săi care o așteaptă acasă.

În alt capăt al Bucureștiului, mama blonduță, cu părul ciufulit adunat într-un coc, subțire la trup, cu încheietura mâiniiînvelită în brățări, își învelește copiii și se pregătește să stingă lumina. „Somn ușor, mami”, șoptesc adormiți copiii. Mama îi pupă pe frunte și se retrage pe vârfuri. Deschide laptopul și lumina albă, rece, îi aprinde fața. E 21:25, lucrul abia începe.

Share This Post

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *