FLAMANZI, CU BONURILE DE MASA IN BUZUNAR

FLAMANZI, CU BONURILE DE MASA IN BUZUNAR

de Vortolomei Daniela

Ce-i cu tine, Daniela? Fii serioasă!”, din nou vocea asta îmi apasă atât de puternic gândurile, încât simt presiunea și în globii oculari. Îmi simt globii oculari gata să plesnească de tensiune. „Inspiră adânc și expiră încet”, încerc să mă calmez eu, în gând. Dar mâinele tremură deasupra tastaturii. Sunt la biroul meu nou, la noul loc de muncă, care îmi place la nebunie și sunt la un pas să fac o greșeală. Încep să tremur și mai tare pentru că nu înțeleg, dacă greșeala se va întâmpla din lipsă de cunoștințe sau din cauza acelui „ce-i cu tine, Daniela?” care încă mă apasă…

Ce-i cu tine, Daniela”, e replica rostită de vocea unui fost angajator de-al meu. Înțelegeam, din primele zile de la angajare, că critica lui nu este constructivă. Dar nu înțelegeam cât de nocivă este și cât de mult îmi va afecta reușitele, deciziile și experiențele din următorii ani, chiar și atunci când va fi la sute de kilometri distanță de mine.

Îmi era greu să iau o decizie, îmi plăcea ce făceam, cu toate că simțeam că aș fi putut lua mai mult de la jobul pe care îl făceam, dacă aș fi fost mai îndrăzneață. Însă,„ce-i cu tine, Daniela” m-a ghemuit undeva într-un colț de umbră și mă lăsa doar să vizionez, ca la cinema, scene din imaginația mea, în care eu eram altfel, mai bună. Așa îmi părea atunci, că nu sunt suficient de bună, de potrivită. Sunt inferioară. Altfel, de ce m-ar întreba atât de des ce am?

Înjurătură prin tăcere

După această experiență și încercări de „recuperare”, amvrut să înțeleg dacă ceilalți din generația meaau avut experiențe la fel. Dacă au trecut sau nu de perioada aia în care căutau un loc de muncă ca să supraviețuiască. Dacă mai dețin jobul pentru care trebuie să suporte acele „ce-i cu tine” în diverse forme de exploatare și desconsiderare, doar pentru că era meseria pe care și-au dorit-o dintotdeauna și trebuie să îndure pentru acei trei ani de experiență. Din poveștile lor, mimicile, dorințele și planurile de viitor, încercam să descifrez dacă au reușit să se angajeze acolo unde le-a dorit inima, nu oferta de piață. Când îi întreb, mulți tac. Mulți înjură.

Nu, nu sunt impuși să muncească atunci când sunt bolnavi. Le sunt plătite bine orele de muncă din afara programului. Au asigurări medicale pe la spitale private, teambuilding-uri la munte sau la mare și își permit chirii și vacanțe peste hotare. Dar, totuși, sunt niște nefericiți și frustrați. Cel puțin măcar o dată în viață s-au întrebat de ce nu s-au făcut programatori, corporatiști, start-up-eri, artiști sau, la urma urmei, de ce nu au plecat din țară.

De ce sunt nefericiți? Poate pentru că abilitățile, compentențele și visele lor sunt incompatibile cu piața de joburi din România? Fix ca în Luceafărul lui Eminescu. Poate pentru că în căutarea unui job au amorțit în întrebările-clișeu și în tupeul incontrolabil al angajatorilor.

Sau, poate, deoarece au făcut atâtea teme pentru „felicitări, ai trecut în etapa următoare a procesului de angajare”, de au uitat cine sunt de fapt, ce vor, ce pot. Atunci când îți șuieră vântul în buzunare, visurile despre împlinire profesională suferă și ele de foame. Ele devin palede și slabe, niște fantome, de la pâinea aia ieftină, care niciodată nu mucegăiește, cu zacuscă trimisă de mama de acasă, întinsă nu doar pe pâine dar și pentru cât mai multe mese.

Conform Institutului Național de Statistică, cei mai mulți oameni angajați sunt în București – puțin peste 50%. Iașul, oraș universitar, cu zeci de mii de studenți, cu zeci de mii de absolvenți, abia ajunge la 20% de angajați. Aceste cifre m-au făcut să fac imediat în capul meu o comparațiedintredoi cunoscuți de-ai mei: un proaspăt corporatist din București și o corporatistă cu experiență din Iași. Să le spunem Robert și Luiza.

Visul corporatist și verde

Dă ochii un pic peste cap și calculează cu un mârâit în gât de cât timp este angajat la corporația din Pipera. „De 5 luni!”, Robert își trăiește visul de a fi cu acte în regulă într-o corporație, vine cu experiență de angajat la un start-up și acum poate să aprecieze mai bine avantajele unui job în birourile de sticlă din nordul Bucureștiului.

Toată ziua Robert îngrijește cifrele. Le aranjează în contracte și facturi și le verifică să fie cuminte acolo, în foi. „Trebuie să fii foarte atent la detalii, orice greșeală înseamnă bani întârziați în companie”, spune tânărul. Este mulțumit de salariul său, de manageri – sunt tocmai patru la număr, de bonusurile, reducerile și tichetele de masă, sport, transport și restaurante. Este conștient că el este, de fapt, „una din miile de piulițe” ale acestei mașinării care funcționează fără erori și care îi depune banii pe card la timp.

Până și măsurarea calității muncii lui, timpului oferit, nivelului de mulțumire al clientului, performanței în general, nu îl deranjează. „Să știi că metricile sunt Biblia unui corporatist”, și râde. Râd și eu cu el. Dar îl deranjează rutina. A prins experiență, știe să stăpânească hârțoagele cu multe cifre, codurile din multe litere și, uneori, îl supără rutina. La fel ca traumele mai vechi, uneori dor, deseori uităm de ele.

Robert încă nu a ajuns la etapa de renegociere al salariului său și al poziției lui în companie. Îmi spune că se împacă foarte bine cu toată lumea, dar vede că într-o corporație subalternii au tendința de a se pune bine pe lângă manageri. Să fie mai apropae de ăia care ar putea să le decidă numărul de zerouri la următorul salariu sau greutatea funcției ocupate în corporație.

Într-un start-up ești bun la toate și la nimic, într-o corporație ești supus standardizării”, spune Robert cu un pic de irascibilitate în voce. Dar, oarecum, e o irascibilitate împăcată și este conștient că acest job doar îl hrănește și îi oferă o crește profesională, stabilă. Conform metricilor. Ce ar putea să se întâmple cu acest tânăr sincer și ancorat în realitate? Vrea să plece spre vest sau să-și înființeze și el un start-up. Până nu a devenit și el „un zombi corporatist”.

Cutia Luizei

La trei ani și câteva sute de kilometri distanță spre nord-est, într-o altă corporație, muncește Luiza. O tânără expresivă prin minimalismul său unic de afi și de a se manifesta. Luiza este editor de imagine. Înainte de a ajunge în această companie, Luiza a avut de suferit din cauza unui angajator care a profitat de faptul că abia ieșise din amfiteatrele universității. O rog să mi-l descrie pe fostul șef. „Un om cu ochelari de cal, care necheza când ceva nu-i convenea, merge așa?”și râde. Râd și eu cu ea. Am deschis cutia Pandorei. Am și eu una și știu că e mai bine să râzi în așa momente și să fii răutăcioasă. Altfel nu te „vindeci”.

Jobul actual este cel pe care mi l-am dorit, însă am avut impresia că nu am studiile și competențele necesare pentru a fi chemată și acceptată la interviu”, spune cu jumătate de voce Luiza, de parcă nu ar vrea ca cineva să audă cât de mult a greșit, gândindu-se astfel. Acum, ea se simte mulțumită la sfârșitul unei zile de muncă când învață ceva nou, când reușește să ducă la bun sfârșit un proiect după ce a lucrat de mult timp la acesta.

O deranjează și pe Luiza rutina, dar și mai mult o deranjează salariul, modul de avansare în firmă și colegii obsedați de metrici. Nu prea dorește să-mi povestească amănunțit situația, dar înțeleg că „mașinăria” care funcționează bine și îi duce în teambuilding-uri, „uită” să le mărească salariul, atunci când angajații își cresc nivelul de calificare.

O întreb dacă într-o companie mare oamenii devin obsedați de metrici, la care ea rotunjește ochii și îmi zice „da, clar că numerele sunt pe primul loc. Cantitatea și nu calitatea.” Luiza nu se vede în compania asta peste zece ani, vrea să lucreze în același domeniu, să creeze, să editeze și admite ca ar vrea să lucreze și pentru un start-up, pentru că acolo „aș putea să am libertatea de lucru de care am nevoie uneori”. Cantitatea și nu calitatea…

Generația căreia i s-au luat invențiile

Ne întoarcem înapoi în București, la start-up-uri. Sebastian este programator de mai bine de opt ani. Scrie în diverse limbaje de programare din adolescență, a creat produse și servicii digitale, a schimbat patru joburi în acești opt ani. Exact cu un an în urmă s-a angajat la un start-up care i-a părut interesant, nu era în cautare de job, dar a văzut că au o poziție vacantă și a aplicat. Îmi spune, cu zâmbetul în colțul gurii, că ei nu au o ierarhie: „nu avem manageri, echipe și subechipe, avem oameni cu mai multă și cu mai puțină experiență.”

Sebastian are multe sarcini, dintre care multe sunt greu de înlocuit în prezent, dacă ar pleca, chiar și într-o vacanță fără acces la internet, afacerea ar avea de suferit. „Sunt chestii pe care doar eu le fac și nu reușesc să-i explic echipei pentru că ne mișcăm foarte repede, experimentăm și suntem mereu grăbiți”, îmi explică tânărul. Îl întreb dacă face ceea ce-i place. „Nu”, mi-o taie el și continuă „pentru că nu mai vreau să fiu programator. Înainte programatorii făceau și chestii interesante, acum sunt multe nișe de programare foarte plictisioare. Acum puțin ce se inventează nou, multe lucruri deja au fost descoperite. Înveți, dar nu așa de mult.

Rutina este dușman și cu Sebastian, adoră responsabilitățile care sunt niște provocări tehnice pentru el, spune că are un salariu bun, „dar eu nu sunt satisfăcut de salariu și nici de responsabilități, aș putea să am responsabilități mai mari și, respectiv, salariu mai mare.” Sebastian mereu a încercat să cunoască toate domeniile ca să înțeleagă mai bine anumite procese. „Asta m-a ajutat mult pe parcursul vieții în carieră, dar și în viața personală. Totodată, în domeniile în care cred că am mai mult talent, eu depun considerabil mai mult efort ca să-mi aprofundez cunoștintețele”, conchide acesta, contraargumentând ideea că într-un start-up ești bun la toate și nimic.

Ai vrea să încerci să te angajezi într-o corporație?”, îl întreb eu pe un ton provocator.

Da, pentru o perioadă, sunt curios cum e”, din nou mi-o taie el.

Și dacă ne referim la un plan pe termen lung, ce ai vrea să faci sau să devii?

Start-up-er”, îmi răspunde franc.

Pelerinajul către templurile de visuri uitate

În celălalt colț al României, la Iași, deja de șapte luni, Mihaela colaborează cu un start-up. Face marketing pentru ei. Este responsabilă și de comunicare, de la blog până la paginile de socializare. Este mulțumită de responsabilitățile sale, sunt creative și îi oferă „o oarecare libertate, iar dacă greșesc, nu-mi taie nimeni capul”.Colegii Mihaelei o încurajează să se dezvolte cât mai mult câns îi spun că la vârsta ei, nu știau ce să facă cu viața lor.

Într-adevăr, Mihaela abia în câteva săptămâni urmează să-și susțină licența și deja muncește pentru portofoliul său, chiar dacă nu vrea să devină neapărat o specialistă în marketing. „Îmi doresc să merg și pe partea de event-planner, asta e visul meu de copil, dar cumva m-a captat și digital marketing-ul”, recunoaște tânăra entuziasmată.

Munca de chinez”, nu-i este pe plac nici Mihaelei, admite că ar putea să se angajaeze într-o corporație sau să îmbine organizarea evenimentelor cu marketingul digital! Însă, ea este fericită, pentru că știe că mai are mult de învățat, are un scop și înaintează spre el, în ritmul ei, cu pașii ei. Salariul mic sau lipsa acestuia, orele de muncă în afara programului și rutina pentru ea sunt niște aspecte neînsemnate. Ea visează și este deschisă ca o carte, cât de clișeizat asta nu ar suna. Nimeni nu a rupt foi din cartea ei. Nimeni nu le-a mâzgâlit și nu a tăiat ceea ce a notat ea acolo, cu sufletul ei.

* * *

Frustrările generației mele par atât de neînsemnate pentru marea majoritate, dar aduc consecințe furtunoase în viețile noastre. Depresii, nemulțumiri, neîmpliniri, supărare. Am atins, cu sechele sau fără, nivelul la care am visat cândva și ne-am oprit. Nu mai facem pelerinaj către templurile noastre cu visuri, cum face acum Mihaela. Angajatorii noștri nu văd că noi putem mai mult, noi nu le demonstrăm contrariul. Dacă ieșim din tipar, „îți ia rapid locul altcineva” sau „ce-i cu tine, Daniela? Fii serioasă!

Share This Post

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *